În ultimele decenii, pretutindeni în lume, problema delicvenţei juvenile a fost şi continuă să fie una din cele mai grave fenomene sociale actuale. Aceasta, este din ce în ce mai des întâlnită, iar gravitatea cazurilor creşte o dată cu frecvenţa lor de apariţie. Mulţi autori tratează acest fenomen din punct de vedere sociologic, civil, penal, etc., găsind disfuncţii în domeniul respectiv şi încearcă să explice şi să găsească metode de a combate criminalitatea în rândurile minorilor.
Studiile psihologiei sociale şi ale psihologilor din domeniul juridic şi al justiţiei vin în sprijinul creării unei imagini complete asupra acestui fenomen. De cele mai multe ori, unii minori comit acte infracţionale neînţelegând caracterul social periculos al acestor fapte, alţii din cauza condiţiilor financiare, a unei eredităţi patologice, a unui mediu familial deficitar, alţii sunt victime ale izolării şi ale abandonului de către familie.
În acest moment, suntem martorii creşterii vertiginoase a delictelor săvârşite de minori. Fenomen explicabil prin transformările politice, sociale şi economice ce se produc în societatea noastră în perioada de trecere la economia de piaţă. Este o perioadă, care a produs efectele unei crize economice adânci, cu urmări deosebit de nefaste asupra vieţii materiale şi spirituale a cetăţenilor şi în special a copiilor– segmentul social cel mai neajutorat. Din aceste motive problema contreavenţilor săvârşite de minori şi a mijloacelor de combatere a acestui flagel este deosebit de actuală.
Actualitatea ei creşte, în primul rând, în legătură cu răspândirea largă a comportamentelor antisociale, neconformitatea sau poziţia antisocială, manifestată de minori prin încălcarea sau evitarea standardelor, a normelor de conduită în societate, ceea ce creează o ameninţare directă pentru valorile sociale fundamentale, care mai devreme sau mai târziu, va aduce la creşterea în proporţii mari a criminalităţii între minori şi tineri.
În al doilea rând, contravenţiile în rândul minorilor formează rezultatul eşecului de socializare şi de integrare socială a acestora. Astăzi constatăm că procesul de socializare nu are efecte uniforme asupra tuturor membrilor societăţii: unii devin indivizi cu un comportament armonios integrat, alţii, însă, nu se pot conforma societăţii, orientate spre economia de piaţă. Aşadar, contravenţia în rândul minorilor este produsă în mare parte de lipsa unei economii de piaţă eficiente, echilibrate, de nivelul scăzut de trai al majorităţii populaţiei şi din lipsa unei politici sociale de protecţie a păturii defavorizate a societăţii.
În al treilea rând, creşterea numărului de contravenienţi minori este rezultatul abandonului şcolar de către unii elevi, cărora le este specific comportamentul deviant sau preocupările antisociale, neîncadrarea activităţii social-utile.
În al patrulea rând, contravenienţa minoră este creată şi alimentată de lipsa de supraveghere permanentă din partea părinţilor sau a tutorilor, de numărul în creştere de familii aflate în nevoi şi dezavantajate, în care părinţii au plecat peste hotarele tării, iar copii au rămas fără supraveghere sigură sau sub auspicile unor bunici bătrâni şi neputincioşi.
Şi nu in ultimul rând, minori care comit fapte contravenţionale, de cele mai multe ori provin din familii cu părinţi ce au antecedente penale, care întrebuinţează substanţe narcotice şi în exces alcol, ceea ce, în cele din urmă, fac ca şi copii lor să aibe acelaşi drum. Aşadar, lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală, consumul de către unii minori a substanţelor narcotice şi alcolice, precum şi creşterea atât numerică cât şi calitativă a contraveniţilor săvârşite de minori, care încă nu au atins vârsta de 18 ani – toate acestea au determinat introducerea in circuitul ştiinţific a sintagmelor „copii ai străzii” sau „copii în conflict cu legea”, care deseori, până a depăşi linia de hotar, ce-i desparte de maturitate, sunt etichetaţi drept „minori contravenienţi” sau – şi mai grav, – „minori delicvenţi”. Nu este exclus ca aceştia, în virtutea unor împrejurări favorabile create, vor completa rândurile viitorilor criminali ai societăţii.
„Delicvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârşite de către tinerii sub 18 ani, sancţionate penal (Popescu – Neveanu, 1978).” Fenomenul de delicvenţă juvenilă are caracter indezirabil datorită percepţiei generale a societăţii asupra noţiunii de infracţiune. Societatea, însă, nu cunoaşte însemnătatea pe care, actul infracţional, o are pentru adolescent.
De cele mai multe ori conduita infracţională în rândul minorilor, are la bază, fie conflicte cu familia, fie plăcerea de aventură, prin care consideră că işi dovedeşte curajul. Infracţiunile comise de copii şi tineri constituie aproximativ 10 % din totalul infracţiunilor înregistrate. În conformitate cu datele statistice oficiale (Centrul de Informaţie al Ministerului Afacerilor Interne), numărul copiilor aflaţi în conflict cu legea este în continuă creştere. Printre delictele înregistrate prevalează îndeosebi infracţiunile contra proprietăţii private sau publice. Conform datelor statistice sus-citate, aceste infracţiuni constituie de la 75 la 85 % din numărul total anual de infracţiuni comise de minori. În oridnea descrescătoare urmează jafurile, actele de huliganism, tâlhăriile, cauzarea leziunilor corporale, violurile şi omorurile.
După categoriile de vârstă, cele mai multe infracţiuni au fost săvârşite de adolescenţi de 16-17 ani, majoritatea băieţi. Cea mai mare parte a răutăţilor sunt comise în localităţile urbane. Cauza principală a acestei probleme este lipsa unor acte legislative, care să defineascăclar fenomenul adolescenţilor aflaţi în conflict cu legea, şi a unui sistem de justiţie juvenilă, care să răspundă necesităţiilor speciale ale acestora. Nu există nici instituţii judiciare specializate – Curţi Juvenile complete şi specializate, de judecători şi nici anchetatori, procurori sau avocaţi, care ar avea în competenţă exclusivă cazurile care implică adolescenţii.
În baza studiului Centrului de Informare şi Documentare privind Drepturile Copilului din România, realizat în anul 2005, s-a constatat că 71,8 % din intervievaţi consideră că fenomenului delicvenţiei juvenile nu i se acordă atenţia cuvenită. Peste 80 % din respondenţi consideră insuficiente acţiunile interprinse pentru prevenirea delictelor în rândul adolescenţilor. În opinia celor chestionaţi, sarcina prevenirii delicvenţei printre minori revine familiei (36,6 %), statului (16,5 %), comunităţii (15,7 %), poliţiei (15,4 %) şi şcolii (10 %).
Sistemul juridic din România prevede ca minorii care au savârşit fapte penale, dar nu au implinit vârsta de 14 ani, nu răspund penal (se iau măsuri prin trimiterea lor în cadrul şcolii de reeducare). Cei care au vârsta de cuprinsă între 14-16 ani, răspund juridic limitat, şi numai dacă se stabileşte că au avut discernământ atunci când au comis fapta penală.(în acest context cuvântul „discernământ” are următorul înţeles: facultatea de a judeca, de a raţiona, de a discerne, de a gândi; judecată, raţiune, conform DEX 2005).
În continuare mă voi referi la aspectele sociale ale privării de libertate precum şi la caracteristicile sistemului Penitenciar, Penitenciarul fiind un univers revoltător, o lume în permanentă implozie psihologică coordonatele de existenţă ale căreia sunt crimă, eşec, stres, disperare, neputinţă ş.a.. La prima vedere specificul vieţii penitenciare pare a fi simplu, în care personalul asigură servicii pentru deţinuţi: hrană, cazare, igienă, îmbrăcăminte, recreere, culturalizare, securitate, dar, cunoscând mai bine vedem dimensiunile ei şi structura relaţiilor, normele şi valoriile ei, sistemul de privilegii, raporturile de forţă, statusurile şi rolurile diferitelor persoane.
Spaţiul penitenciarului fiind un spaţiu închis dihotomic penal al autorităţii, un câmp de forţe veşnic într-o neînţelegere, bazată pe o regularitate strictă, cu urmări psihologice asupra deţinutului şi personalului din penitenciar. Comunitatea fiecărui penitenciar luat aparte constituie o lume anonimă, de oameni privaţi de prestigiul social, cu conştiinţa minorităţilor lor. Acesta este punctul de vedere al societăţii bazate pe normitatea socială. Deoarece o mare parte din deţinuţi şi foşti deţinuţi nu sunt în deplinul acord al acestei viziuni.
Specifică mediului de detenţie este lipsa de libertate, o chestiune socială ce împiedică cazuri de devianţă sau inadaptare, o realitate prezentă caracteristică societăţii din toate timpurile până în prezent.
Un sistem penitenciar reuneşte în sine trei elemente de bază:
1. Modalitatea executării privaţiunii de libertate
2. Tratamentul aplicat deţinuţilor:
- criterii de separare;
- drepturi;
- obligaţii;
- activităţi culturale educative.
3. Organizarea propriu-zisă
- tipul de deţinuţi;
- grupul de deţinuţi;
- personalul din penitenciar.
Aşadar, la nivel individual esenţiale devin măsurile de reeducare şi resocializare în mediile instituţionalizate (centrele de reeducare, instituţiile medical–educative, centrele de primire ale minorilor), precum şi măsurile de reintegrare socială a minorilor delicvenţi. Acest proces de reinserţie socială a foştilor delicvenţi întâmpină greutăţi sub aspect psihologic, reuşita nefiind asigurată doar prin comportamentul corect al foştilor infractori, ci mai ales de societatea care îi primeşte şi care ar trebui să aibe o acţiune interogatoare. Aceasta deoarece spectrul stigmatizării sociale îl înspăimântă încă din timpul detenţiei pe fostul infractor şi constituie una dintre piedicile psihologice majore în calea reformarii sale totale. Delicvenţa juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie morală primită în şcoală, etc.
Un minor delicvent este, de fapt, o victimă şi nu e vinovat conştient de responsabilităţile ce i se impută. El nu are conştiinţa inadaptării sale la cerinţele normative, trăind o experienţă socială diferită de aceea a adultului. Din acest motiv, delicvenţa juvenilă apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a tânărului. De asemenea se impune o îmbunătăţire a regimului penitenciar pentru minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii, în spiritul regulilor europene, ţinând seama de experienţa altor ţări dezvoltate. În final, voi aminti că în literatura de specialitate recentă se face, tot mai frecvent, referire la rolul comunităţii (locale ori de cartier) în prevenirea infracţiunilor şi sprijinirea acţiunilor educative şi de formare desfăşurate la nivelul familial şi şcolar.
Modelul brianic de intervenţie în cadrul comunităţii, cu ajutorul unor agenţi specializaţi în semnalarea şi rezolvarea unor probleme ale sectorului încredinţat (copii străzii, locuri de joacă, promptitudinea unor servicii sociale, familii cu dificultăţi, şomeri, acomodarea celor eliberaţi din penitenciare şi centrele de reeducare, depistarea locurilor de muncă), îşi poate găsi aplicarea cu succes şi în cadrul societăţii noastre.
BIBLIOGRAFIE:
Roman, Monica – Reinserţia socială a infractorului minor recidivist, 2008, Editura: Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj–Napoca, 100 pagini, ISBN 978-973-133-257-4P.S. Autoarea este absolventa a şcolii cu clasele I-VIII din Petrova, Maramureş, acum devenint grup şcolar „Alexandru Filipaşcu” cu clasele I-XII, la care am absolvit si eu ciclul gimnazial.
Probabil referatul v-a ajunge in revista Hera, editată de instituţia de învăţământ mai sus amintită, datorită invitaţiei primită de la fostul meu profesor de istorie, cultura civica si geografie, iar în clasa a VIII, eu fiind singurul care am avut 10 la toate cele trei materii (reusind eventul :))), urmăritorele au avut doar 10 doar la Cultură Civică. Inainte sa ajung in a 8-a nu ma scotea din 6 cand ma asculta, chiar daca eram cu lectia pregatita, dar terminam cu media 8 intotdeauna :)).
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu